Ne

Neperfectă. Nepotrivită. Nesigură. Neordonată. Nechibzuită. Nerăbdătoare. Neliniștită. Neatentă. Neiubită. Neobișnuită. Nepeprimulloc. Nelaloculei. Necinemaiștie?
Nu sunt perfectă și nu am aspirat vreodată la așa ceva. Nu îmi place termenul. Așa că eu una am ales să fiu eu. De fiecare dată când am greșit, am fost eu. De fiecare dată când am iubit, am fost eu. De fiecare dată când am dat vreun sfat, am fost eu. De fiecare dată când am râs sau când am plâns…am fost eu. Și atunci când simțeam că nu mai sunt, tot eu eram. Cu ochii goi sau plini de vise, cu zâmbetul pe buze sau tristă, aranjată sau ciufulită, mereu eu. 

Nu îmi pasă cine și ce spune, eu știu exact ceea ce sunt și asta așa rămâne. Nu țin la oricine și cu siguranță nu îmi pierd timpul aiurea. Sunt eu și așa rămân, până acum nimic nu a reușit să mă schimbe. 

Trăiesc.

Daa, sunt vie, bine, ok, TRĂIESC. N-am mai scris. Pentru că nu am mai avut nevoie. Pentru că am știut cum să fac în așa fel încât să nu mai simt nevoia. Dar simt iar. Si e mai bine ca oricând(sau asta e de rău?)

Vreau și simt nevoia să scriu pentru că…am pierdut. De data aceasta am pierdut. Am pierdut încrederea în oameni, am pierdut credința că mai există și că am prieteni, am pierdut din răutate și revoltă, dar l-am pierdut și pe el. Pe el, pe care îl credeam gata venit să mă scoata din toooot haosul din jurul și(BINEÎNȚELES) din capul meu. Am aflat o vorbă acum de curând, după care vreau să mă ghidez de acum încolo.  Dumnezeu iartă. Eu nu. 

Așa că iartă-mă. Iartă-mă că eu nu-ți pot zâmbi înapoi. Pentru că, vezi tu, eu chiar am ținut la tine cu adevărat. Am simțit că simt pe bune(da, simțit că simt)  ceva pentru tine. Nu o să uit ce și cum mi-ai zis. Să nu uiți nici tu. 

Am fluturași. N-am mai avut de mult și tu i-ai adus înapoi.”

                              Mulțumesc pentru fluturi!

Picătură pentru picătură

Te-aș strânge atât de tare
Să te lipesc de mine
Să te doară…

Să simți că te sufoci de a mea dragoste
Să respiri greu
Să mori…

Sau vreau să-mi curgi prin vene
Să fi acolo-n permanenţă
Și să te respir…

Mi-aș face rău doar să te simt
Cum curgi pe pielea-mi moale.
Apoi, subit, să te inspir
Să m-ameţești…

Apoi… Printr-o greșală
Ușor să-mi scapi..
Să mă lași goală
Slabă..

Să-ţi fie dorul greu,
Iubite…!
Să mori de al meu dor!

Să nu poți să zâmbești…
Să nu poți să adormi…

<<Astazi la facultate, profesorul de la cursul de lexicologie si semantica a intrat in sala si a spus asa:
“Eu deobicei zambesc cand intru in sala de curs. Zambesc studentilor care intra dupa mine, celor care stau in banci. Pentru ca sunt curiosi, pentru ca vor sa invete ceva, sunt frumosi, tineri, plini de viata. Pentru ca ma fac fericit. Am si eu un baiat de 16 ani acasa, tanar si frumos, ca voi.
Astazi, cu parere de rau si pentru prima oara in cariera mea, nu imi pot tine cursul. Astazi nu mai pot sa zambesc. Nu cred ca puteti nici voi. […]”
Ne-a spus ca putem sa il intrebam orice dorim, daca dorim sa vorbim despre ceva. Liniste totala.
“Astazi trebuia sa vorbim despre vocabular. Vocabularul este format din cuvinte. Acestea, ca si oamenii, sunt dependente unele de altele. Este bine sa vorbim, insa uneori e mai bine sa tacem. Daca am invatat ceva din tot ceea ce s-a intamplat este sa fim mai toleranti, sa ne bucuram de orice raza de soare, sa ne iubim putin mai mult, sa ne bucuram de cei ce ne inconjoara, sa nu ranim folosind cuvintele; sa ne bucuram cat putem de ceea ce este acum, pentru ca maine s-ar putea sa nu mai fie.”

A spus mai multe si imi pare rau ca nu l-am inregistrat, insa omul asta a dat dovada nu doar de compasiune si empatie ci de o solidaritate incredibila cu toti cei de varsta noastra. Evident, noi am plans. Nici el nu cred ca mai avea mult.

“Eu nu imi pot tine cursul astazi. Acum, chiar in aceste momente, in Neamt, o tanara este inmormantata.”

Si-a luat geanta si a plecat.>>

Ard îngerii-n spitale… Dracii dansează -n catedrale.

Ce suflet obosit ai, copile

Dacă o să-ţi spun că vreau să plec, o să mă iubești la fel?
Dacă o să-ţi spun că nu vreau să mă mai iubești,  o să mă iubești la fel?
Pentru că, știi, nu m-am priceput niciodată să exprim ceea ce simt,  dar… Ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Nu pot să îţi spun cât însemni tu pentru mine.  Cât de mult te iubesc și cât de mult mi-aș dori să nu te pierd niciodată. Doamne,  dacă ar fi mai simplu. E prea mult,  și știi cât de slabă sunt. Nu mai pot.  Iartă-mă. Vreau să mă ţin de promisiune.  De toate de fapt…dar nu mai pot.  Iartă-mă, iubitule. Iartă-mă sau omoară-mă. Oricum, fără tine, e același lucru. Te iubesc și te voi iubi mereu. Nu pot altfel.  Nu am cum să nu te iubesc. Nu am cum să uit tot ce a fost pentru că au fost cele mai bune lucruri din viaţa mea. Tot ce mi s-a întâmplat alături de tine. Absolut tot.
Ești minunat. Ești minunat și meriţi tot ce e mai bun.  Eu nu pot sa te fac fericit atât cât meriţi.
Chiar dacă mă doare și nu pot să cred că spun asta… Sper să fi fericit,  chiar dacă nu lângă mine.  Am spus-o. Și a durut.

Maybe 00:00 will be our always.

                          P.S: Te iubesc, 🐣